Călugării dominicani: „câinii” lui Dumnezeu

 

Ordinul Sfântului Dominic

 

 

Ordinul Dominican denumit iniţial Ordinul Predicătorilor de la dezideratul principal al călugărilor care aleseseră acest drum este un ordin monahal creat de Sfântul Dominic în prima parte a secolului al treisprezecelea în regatul Franţei. Cel de la care ordinul şi-a luat numele a fondat o comunitate religioasă la Tolouse în anul 1214, comunitate care a fost recunoscută ca ordin monahal doi ani mai târziu de către papa Honorius al III-lea. 

 

Noul ordin avea să se consacre în secolele următoare drept una din frăţiile monahale catolice care aveau să revoluţioneze şi să schimbe din temelii viaţa religioasă în Europa Apuseană Medievală.

 

Dominicanii s-au angajat încă de la începuturi să predice Evangheliile şi să combată toate ereziile. Ordinul s-a făcut de fapt remarcat prin tradiţia sa scolastică, din rândurile sale remarcându-se numeroşi teologi şi gânditori influenţi precum Sfântul Dominic fondatorul, Toma de Aquino, Albertus Magnus, Sfânta Catherina de Siena şi nu în ultimul rând, Girolamo Savonarola. În Anglia li s-a spus Fraţii Negri din cauza glugii negre pe care o purtau peste rasa monahală care era în mod tradiţional de culoare albă. În Franţa li se spunea şi Iacobini deoarece prima lor congregaţie de aici era purta numele Saint Jaques”.

 

 

Mulţi alegeau însă să le spună „Domini canes” adică Câinii lui Dumnezeu” un joc de cuvinte pornind de la numele Sfântului Dominic şi reputaţia  de servitori supuşi a doctrinelor şi dogmelor catolice pe care o afişau mereu călugării din acest ordin.

Numele de Câini ai lui Dumnezeu le era dat deseori în documente cu o conotaţie negativă, tocmai pentru a evidenţia legăturile ordinului cu Inchiziţia.

 

Viitorii călugări dominicani au simţit nevoia de a fonda un nou ordin religios în timp ce călătoreau prin sudul Franţei, o regiune dominată de albigenzi, comunitate religioasă care şi trăgea numele de la aşezarea Albi. Aceştia erau denumiţi şi cathari de la încercările lor de a atinge Catharsis-ul sau starea de purificare prin orice mijloace. Catharii au fost declaraţi eretici de către papalitate, insituţie religioasă care a dus de-a lungul timpului adevărate războaie de experminare împotriva acestor comunităţi.

 

Pentru a combate ereziile, dominicanii au introdus şcolarizarea şi educaţia sistematică în rândul ordinelor călugăreşti mai vechi, precum Ordinul Benedictin. Sfântul Dominic şi-a dorit un ordin călugăresc ai cărui membri să cutreiere satele şi oraşele pentru a ţine predici şi prelegeri oamenilor de toate facturile sociale pentru ca aceştia să-şi însuşească fără nicio abatere dogma şi învăţăturile oficiale ale Bisericii Romano-Catolice. Astfel, Ordinul Dominicanilo avea să se remarce drept „braţul învăţat” pe care Biserica îl trimitea să lupte cu ereziile, superstiţiile şi toate ideile străine de dogme.

 

Secolul al treisprezecelea s-a remarcat a fi Vârsta de Aur a ordinului, perioadă în care acesta a penetrat toate clasele societăţii creştine apusene şi a dus o luptă neostoită cu ereziile, schismele, urmele religilor păgâne anterioare creştinismului precum şi cu credinţele populare locale. Şcolile dominicane au împânzit zona de influenţă a catolicismului, iar figurile proeminente ale ordinului aveau să scrie opere monumentale în toate ramurile cunoaşterii din acele vremuri. Şcolile de filozofie şi teologie fondate de către Albertus Magnus şi Toma de Aquino aveau să se confunde ulterior cu bazele scolastice ale catolicismului.

 

 

Ordinul creştea în putere şi influenţă, căci un mare număr de membri aveau să deţină poziţii înalte atât în ierarhia Bisericii, cât şi în cea laică. Sute de papi, cardinali, episcopi, legaţi, inchizitori, confesori ai capetelor regale, amabasadori şi aristocraţi au făcut parte din acest ordin. Slăbirea aparentă a activităţii de îndoctrinare, petrecută spre finele secolului următor avea însă să favorizeze dezvoltarea ascetismului combinat cu un misticism original, fenomen evidenţiat mai ales în Germania şi Italia. Era perioada în care au strălucit alte figuri de marcă ale ordinului precum Meister Eckhart, Heinrich Suso, Johannes Tauler şi Sfânta Catherine de Sinea, personalităţi asociate aşa numituluii „misticism dominican”.

 

Pentru ordin se anunţau noi „bătălii spirituale” , mai ales odată cu instalarea perioadei renascentiste, când călugării dominicani au luptat cu ceea ce ei vedeau drept apariţia tendinţelor păgâne în doctrinele şi ştiinţele umaniste, dar în acelaşi timp aceiaşi călugări au dat umanismului filozofi de marcă precum Francesco Colonna şi Matteo Bandello. Unii călugări dominicani, cum au fost Fra Angelico şi Fra Bartolomeo s-au remarcat şi în activitatea artistică înfloritoare a acelei epoci.

 

 

Disputele diverse cu franciscanii şi implicarea în Inchiziţie

 

 

Ordinul Dominican avea să joace un rol importan în apariţia şi funcţionarea controversatei şi  temutei instituţii inchizitoriale. Pe baza experienţei loc în combaterea ideologică a catharilor, papii au considerat că dominicanii erau cei mai bine pregătiţi din puncte de vedere ideologic reprezentanţi ai catolicismului pentru a identifica şi combate ereziile atât de frecvente în acele vremuri. Insituţia papală a investit astfel cu drepturi şi autorizăti totale inchizitorii dominicani drept unelte oficale ale Vaticanului.

 

Aceştia anchetau acuzaţiile  întotdeauna în prezenţa a doi martori oculari. Cu toate că în creştinism nu existate nicio tradiţie a torturării sau uciderii celor care aveau alte vederi religioase, insituirea acestor metode abominabile de represiune, teroare şi control avea să fie una dintre caracteristicile Inchiziţiei.

 

Deoarece dominicanii erau foarte atenţi la respectarea cuvântului legii şi dogmelor, Vaticanul a hotărât ca cele mai proeminante figuri ale ordinului să fie trimşi ca inchizitori oficiali în Germania, de-a lungul Rinului, în Dioceza de Tarragona din Catalunia, în Lombardia, în Franţa, Burgundia, Tolouse, Sicilia, Aragon, Lombardia şi Brabant. Adică în regiunile cel mai volatile din punct de vedere spiritual şi acolo unde catolicismul nu era impregnat suficient de puternic conform cerinţelor papale.

 

Însă în perioada medievală, dominicanii nu s-au remarcat numai ca predicatori exuberanţi, ideologi oficiali şi inchizitori de temut. Membrii ordinului aveau să se afirme şi prin celebrele dispute teologice avute cu membrii altui ordin călugăresc cumva rival, este vorbe de numai puţin celebrii călugări franciscani.

În Evul Mediu, disputele şi dezbaterile teologice erau femomane susprinzător de frecvente, cele mai importante dintre ele având loc în incinta Universităţi din Paris, protagoniştii fiind dominicanii de orientare filozofică aristoteliană şi călugării franciscani a căror filozofie îmbrăţişa ideile lui Platon. Multe astlfe de dezbateri erau lipsite de „iubirea creştină care trebuia să descopere adevărul”, după cum afirmau contemporanii.

 

 

 Iniţial descoperiţi pe flancul disputelor filozofice, franciscanii şi-au creat propria şcoală de teologie care pentru a evidenţia aşa numitu-l „aristotelianism excesiv” din teologia dominicană, s-a axat pe direcţiile de cunoaştere dezvoltate de Platon. Curând, Universitatea de Filozofie din Paris avea să protesteze contra predării filozofiei naturii a lui Aristotel ( dar nu şi împotriva logicii dezvoltate de acest mare gânditor antic) în cadrul cursurilor sale. În ciuda opoziţiei franciscanilor, însuşi Toma de Aquino avea să fie dominicanul care s-a ridicat cu succe în apărarea predării clasicilor greci.

 

În anul 1255, Aristotel avea să strălucească împotriva lui Platon în aulele universitare apusene. În disputele franciscanilor contra dominicanilor, diferendele dintre cele două ordine aveau să atingă şi Ordinul Medicanţilor. Dominicanii susţineau regulile deja împâmântenite ale monahismului catolic, pe când franciscanii se opuneau oricărei forme de proprietate privată şi personală.

 

Chiar şi după moartea fondatorilor celor două ordine, Sfântul Dominic, respectiv Sfântul Francisc de Assisi, disputele cu privire al interpretările şi reinterpretările dogmelor monastice, precum şi cele asupra noţiunii de proprietate personală aveau să continue pentru viitorii 70 de ani.

 

 

Recrudescenţa protestantismului şi alte provocări moderne

 

 

La începutul secolului al şaisprezecelea, răspândirea agresivă a ereziilor protestante în Europa şi Insulele Britanice avea să coste Ordinul Dominican peste 7  provincii şi câteva sute de dioceze. Chiar dacă regina Maria a Marii Britanii (1553-1558) s-a folosit de dominicani în eforturile sale de a contra ataca Reforma Protestantă, alianţa dintre dominicani şi regină precum şi eforturile ambelor părţi s-au dovedit a fi ineficiente.

 

În ciuda acestor pierderi, explorarea celor două Americi a oferit noi terenuri virgine pentru misuionarii dominicani. Unul dintre cei mai faimoşi dominicani din acele timpuri a fost Bartolome de Las Casas, care a luptat pentru drepturile civile ale amerindienilor din Caraibe. Apoi, în timpul perioadei coloniale, ordinul şi-a stabilit influenţa ân multe părţi din America, Africa şi Asia. Câştigurile sale au depăşit cu mult pierderile provocate de recrudesenţa protestantismului, astfel încât se poate spune că din punct de vedere administrativ şi financiar, secolul şaptesprezece avea să fie apogeul dezvoltării ordinului.

 

 

Însă cu cât înainta spre perioada modernă, Ordinul Dominicanilor avea să-şi piardă mult din puterea politică, socială şi religioasă pe care o avea. Tot mai puţini lideri politici susţineau instituţia predicatorilor, iar dinastiile de Bourbon erau ostile făţiş dominicanilor. În secolul optsprezece au existat şi multe încercări de reformare a ordinului, iar spiritul tiranic din acele timpuri aveau să scadă entuziasmul celor care vroiau să se facă călugări dominicani. Revoluţia Franceză care a ruinat ordinea socială şi religioasă din Hexagon, avea să dea o mare lovitură ordinului.

 

La începutul secolului nouăsprezece numărul călugărilor predicatori atinsese cifra de circa 3.500 de oameni, cea mai mică cifră din istoria ordinului. În anul 1910 ordinul mai avea doar 20 de arhiepiscopi şi un număr total de 4.472 de călugări implicaţi în multitudinea de activităţi deja consacrate. Orinul însă refuză să moară, astfel încât dominicanii francezi aveau să fondeze şi să conducă Şcoala de Arheologie Biblică din Ierusalim, în prezent unul dintre cele mai mari şi mai importante centre internaţionale de cercetări biblice. La fel, Cardinalul Yves Congar, cel avea să se remarce drept unul dintre cei mai mari teologi catolici ai secolului trecut, a fost tot un produs al scolasticii religioase dominicane.

 

 

Însă în ultimii 20 de ani, în urma ateismului militant,  a recrudescenţei protestantismului şi islamului, a tehnologizării galopante a societăţilor umane şi nu în ultimul rând din cauza scandalelor de pedofilie întreaga Biserică Catolică pierde constant un număr tot mai mare de credincioşi. Chiar şi site-ul oficial al ordinului deplânge situaţia actuală:

„Provocările prezentului duc la o scăderea a peronalului cheie din multe misiuni, provincii şi vicariate”.

 

Fapt care-i face pe conducătorii ordinului şi nu numai să se întrebe din ce în ce mai serios dacă pe viitor mănăstirile dominicane vor mai răsuna sub Laudare, Benedicere, Predicare (Laudă, Binecuvântare şi Predică), motto-ul insituit de Sfântul Dominic în urmă cu multe secole.